O poveste de dragoste din inima Translivaniei

          M-ai întâmpinat nu chiar vesel…era  iarnă fără zăpadă, toata lumea plecată în vacanţă… în jur - pustiu şi sumbru. Mă uitam la clădirile din jur…dormeau, chiar şi străzile dormeau  amorţite  sub roţile taxiului în care eram. Era ora 7, era Crăciunul… aşa mi-ai zis “Bine ai venit!”

          Dar nu sunt supărată pe tine, aici l-am cunoscut pe el, aici am petrecut primele clipe împreună. Ne plimbam foarte mult pe străduţele tale înguste , aveam impresia că sunt în Roma sau Paris, oraşe pline de romantism şi tandreţe.

          Parcurg un drum lung spre tine, cele paisprezece ore de mers cu autocarul îmi lasă amprente în toate oasele, muşchii….însă se şterg foarte repede, odată ce cobor din autocar. Odată ce-ţi văd lumina şi zâmbetul. Zâmbeşti.  Întotdeauna zâmbeşti dulce şi molipsitor . Aici, deseori îmi aduc aminte de copilărie, de adolescenţă, de perioada în care îi convingeam pe toţi din jurul meu că viaţa e atât de frumoasă şi că merită a fi trăita aşa, încât în trecerea anilor sa ne permitem a exclama: “Am trăit cu’adevărat!”  De când “m-am făcut si eu mare” aceste ganduri ma vizitau tot mai rar şi mai rar. Aici – iarăşi visez. Îmi permit să visez raţional. Parca îmi şopteşti cu drag: “ va fi totul bine”.

          Oamenii tăi sunt simpli şi binevoitori. Sunt foarte valoroşi , valoarea însă nu o poarta pe ei, e ascunsă în suflet, în gând. Îi cunosc uşor, din privire, din salut – nu le e greu să se uite în direcţia mea când îi întreb,de exemplu, cum sa ajung la bibliotecă sau la magazin.  Nu le e greu să-mi zâmbească, chiar daca înţeleg că sunt doar oaspete aici. Au probleme, griji, sarcini de rezolvat – dar nu le au scrise pe faţă. Ei le rezolva de sine stătător sau împreuna cu familia.

          Oamenii tăi  ştiu a se odihni. Îi văd serile sau la sfârşit de săptămână plimbandu-se pe o alee dintr-un parc sau altul. Deseori îi vad pe biciclete facând kilometri întregi. Merg la picnicuri, la munte, la mare…

          Mă orientam greu de la început, nu se termină o stradă, începe alta, multe din ele sunt scurte, înguste…mi se păreau foarte întortochiate. Străzile tale pavate mă duc cu gândul departe în trecut. Aud tropăitul cailor de prin sec XIX, văd doamne îmbrăcate cu fuste lungi şi fastuoase, cu umbrele cochete, văd domni la patru ace, cu pălărie pe cap şi cu bastonul în mână: se plimbă pe străzile tale acum 100 de ani.

 Mi-ai făcut cunoştinţă cu arhitectura ta plină de grandoare şi frumuseţe, m-a impresionat foarte mult. Edificii  mareţe cu atâtea detalii, lucrate cu dibacie şi afecţiune, acum câteva sute de ani sau mai mult. Îngeri, zeiţe, fragmente din  mituri romane, grecceşti, boboci de trandafiri – toate împodobesc armonios faţadele muzeelor, teatrelor, caselor de cultură, dar şi a caselor de locuit din centrul istoric. Poţi să te aşezi pe bancă în faţa Muzeului de Arte, de exemplu, şi să ai senzaţia că citeşti o carte despre miturile Romei Antice.

          Cand te-am vazut de sus, de la Belvedere, am rămas îndrăgostită  de tine pentru totdeauna. Falnic şi grandios, în acelaşi timp atât de liniştit şi simplu – aşa te-am văzut de acolo, de pe vârful muntelui. Bătea inima Transilvaniei în tine. O simţeam şi eu. O simt de fiecare dată când sunt aici, ea bate în ritm cu a mea.

          Cluj- Napoca, Te iubesc!