Suntem grabiti... invatam, muncim, ne distram...le facem pe toate foarte repede, ne grabim, nu avem timp de pierdut. Trec orele, zilele, anii...viata. Si in graba aceasta globala de "a trai" - uitam, nu ne dam seama de ele si pierdem adevaratele valori pentru care trebuie si merita sa traim. Valorile care trebuie sa le iubim, sa le pretuim si sa le avem mereu in suflet. Iar acestea sunt...OAMENII... Oamenii dragi care ne-au dat viata, care o traiesc alaturi de noi si o fac si pe-a noastra mult mai frumoasa! Oamenii carora le datoram totul. Iar totul ar insemna viata - zambetele noastre din copilarie, bucuriile si entuziasmul din adolescenta, reusitele din tinerete, si intelepciunea care urmeaza...
E trist, e tragic, e dureros si strigator la ceruri faptul ca ne dam seama de adevarata valoare pe care o au, de pretuirea care o merita din partea noastra si de dragostea care le-o purtam... acea dragoste infipta in suflet, carne si oase - ne dam seama de acestea numai atunci cand pierdem oamenii dragi. Atunci nu facem altceva decat sa varsam lacrimi, sa incepem a intelege cat de mult o sa ne lipseasca si sa ne gandim la cat de mult i-am iubit... Aici e marea tragedie, acest verb la timpul trecut "a iubi".
Am pierdut-o pe bunica, unica care o mai aveam, acum 3 saptamani... Plang, inteleg cat de mult imi lipseste si inteleg cat de mult am iubit-o.... Pentru toate acestea ma detest cat de tare pot! Pentru tot ce fac acum cand nu mai este, pentru acest verb la timpul trecut - ma detest! Si imi tot pun intrebari: de ce nu am pretuit-o? de ce mi-am permis de atatea ori sa-i mai intorc cuvantul si s-o supar? de ce nu i-am spus niciodata CAND DE MULT MI-AR LIPSI... Ca sa stie si ea batranica, sa aiba certitudinea ca n-a trait o viata in zadar. Sa stie ca aici, pe pamant... îi lipseste cuiva, iar numele ei si chipul nu-i va fi uitat niciodata. Glumele si vorbele pline de talc nu-i vor fi uitate niciodata. Povetele si invatamintele nu-i vor fi uitate niciodata. NICIODATA!... dar nu i-am spus acestea niciodata... DE CE OARE? Cred ca e din cauza ca intotdeauna m-am grabit si n-am avut timp destul. N-am avut timp pentru ea si pentru aceste destainuri care le fac doar acum, dar care i-ar fi inmuiat si impacat atat de mult si de dulce inima.
Nu pot sa dau timpul inapoi sa-mi repar greselile, nu pot sa-mi cer iertarea cuvenita, nu pot nici sa incetinesc timpul pentru a sta alaturi de oamenii dragi mai mult...si mai mult. Nu pot eu, nu poate nimeni aceste lucruri. Este imposibil. Asa este viata. Ceea ce insa ne sta in putinta tuturor este sansa de a ne organiza si trai viata asa cum vrem noi. Ce ne propunem sa realizam si cat de mult ne propunem sa bucuram si sa pretuim oamenii dragi din viata noastra. Depinde numai de noi - vorba poetului- sa ne traim viata asa incat la apus sa nu simtim durerea cumplita pentru anii traiti fara sens. Adaugati acest strop de sens in viata voastra si "nu uitati" niciodata sa pretuiti oamenii dragi de langa voi!!!
P.S. Mda, asa este viata. Scurta, zice lumea, dar eu zic ca cei 77 de ani ai buncii formeaza o viata frumoasa si o perioada de timp foarte lunga pentru a reusi sa-i spun un simplu, dar atat de necesar: TE IUBESC!
E trist, e tragic, e dureros si strigator la ceruri faptul ca ne dam seama de adevarata valoare pe care o au, de pretuirea care o merita din partea noastra si de dragostea care le-o purtam... acea dragoste infipta in suflet, carne si oase - ne dam seama de acestea numai atunci cand pierdem oamenii dragi. Atunci nu facem altceva decat sa varsam lacrimi, sa incepem a intelege cat de mult o sa ne lipseasca si sa ne gandim la cat de mult i-am iubit... Aici e marea tragedie, acest verb la timpul trecut "a iubi".
Am pierdut-o pe bunica, unica care o mai aveam, acum 3 saptamani... Plang, inteleg cat de mult imi lipseste si inteleg cat de mult am iubit-o.... Pentru toate acestea ma detest cat de tare pot! Pentru tot ce fac acum cand nu mai este, pentru acest verb la timpul trecut - ma detest! Si imi tot pun intrebari: de ce nu am pretuit-o? de ce mi-am permis de atatea ori sa-i mai intorc cuvantul si s-o supar? de ce nu i-am spus niciodata CAND DE MULT MI-AR LIPSI... Ca sa stie si ea batranica, sa aiba certitudinea ca n-a trait o viata in zadar. Sa stie ca aici, pe pamant... îi lipseste cuiva, iar numele ei si chipul nu-i va fi uitat niciodata. Glumele si vorbele pline de talc nu-i vor fi uitate niciodata. Povetele si invatamintele nu-i vor fi uitate niciodata. NICIODATA!... dar nu i-am spus acestea niciodata... DE CE OARE? Cred ca e din cauza ca intotdeauna m-am grabit si n-am avut timp destul. N-am avut timp pentru ea si pentru aceste destainuri care le fac doar acum, dar care i-ar fi inmuiat si impacat atat de mult si de dulce inima.
Nu pot sa dau timpul inapoi sa-mi repar greselile, nu pot sa-mi cer iertarea cuvenita, nu pot nici sa incetinesc timpul pentru a sta alaturi de oamenii dragi mai mult...si mai mult. Nu pot eu, nu poate nimeni aceste lucruri. Este imposibil. Asa este viata. Ceea ce insa ne sta in putinta tuturor este sansa de a ne organiza si trai viata asa cum vrem noi. Ce ne propunem sa realizam si cat de mult ne propunem sa bucuram si sa pretuim oamenii dragi din viata noastra. Depinde numai de noi - vorba poetului- sa ne traim viata asa incat la apus sa nu simtim durerea cumplita pentru anii traiti fara sens. Adaugati acest strop de sens in viata voastra si "nu uitati" niciodata sa pretuiti oamenii dragi de langa voi!!!
 |
| Bunica! Cel putin sunt fericita ca a reusit sa ma vada mireasa... |
