De jumătate de ora ne tot rotim în jurul a patru intersecţii…cu Diana, colega mea de facultate avem de găsit o agentie de ştiri, din păcate fără noroc. Sau noi avem date greşite, sau agenţia şi-a schimbat adresa . Pe lângă muzeu trecem deja a doua oară, nu am vizitat niciodată Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei. “Hai să intram” îi zic eu Dianei, mi-ar parea rău dacă rămân cu restanţă la capitolul vizitare locuri culturale din Chişinau după patru ani de studiu aici.
Uşile mari şi grele parcă au menirea de a separa doua lumi diferite: una reală, cea din secolul XXI, cu toropeală, grabă si multă gălăgie de lumea muzeului, cea care te ia de mână cu grijă şi te duce, pas cu pas, printre toate perioadele vieţii neamului nostru .
În mijlocul holului, ne întâmpină cu măreţie, asemeni unei gazde primitoare o creaţie de vreo trei metri lungime. Este “Pomul vieţii”, simbol al vieții în contiună evoluție, în ascensiune spre cer. Avându-și rădăcinile înfipte în pământ și crengile înălțate spre cer, arborele este socotit ca un simbol al raporturilor ce se stabilesc între pământ și cer. În acest sens, el are caracterul unui centru.
În jurul pomului şi-au găsit locul diverse exponate de milioane de ani vechime. Privirea îmi este atrasă de o bucată de piatră care are pe ea întimpărit ceva, din start nu înţeleg ce semnifică. “Amprentă de peşte sarmaţian inferior” îşi stâlceşte limba colega mea. A fost găsită prin Ocniţa si are 12-13 mln ani vechime. Această piatră parcă îmi face legatura direct cu acea perioadă: dinozauri, prontozauri, vegetatie exotică – ma-nfioară aceste imagini, nu cred ca aş vrea să călătoresc atât de departe în timp. Simt cum dintr-un alt colţ al sălii ma priveşte rece şi ţintit o pereche de ochi, e o bufniţă. De vreo câteva zeci de ani e mumificată, dar privirea ei ma face să o vad vie acum, de parca în urmatoarea clipă o să-si ia zborul intr-un alt pom.
Şi pentru că această sală de inţiere se numeşte „Natura. Omul. Cultura” un loc de cinste e dedicat şi culturii Republicii Moldova. Privirea mi se îndreaptă inevitabil spre nai, n-as fi putut să nu-l remarc…va rămâne o dragoste eterna pentru mine. În urmatoarea clipă îmi răsuna în gând o melodie…e atât de dulce, e melodia acestui nai care cântă cu tandreţe despre neamul nostru, despre dragoste, despre frumos… în cântecul naiului se implică armonios şi vioara cu al ei glas duios. Fluierul, acordeonul, ţambalul vin şi ele sa îmbogatească melodia cu ritmurile sale. Lin, doina se transformă într-o horă vesela în care ne încigem împreună cu artişti emeriţi. Mihai Dolgan, Anastasia Lazariuc , Ion Aldea Teodorovici, Eugen Doga, Olga Ciolacu- toţi prezentaţi într-o expoziţie de fotografie dintr-un alt panou de expoziţie.
Vizităm urmatoarele săli de expoziţii, una din care e ocupată în totalitate de păsări, mumificate şi ele, însă atât de aproape de realitate. Rege printre toate e vulturul pleşuv care şi-a desfăcut aripile puternice gata să-şi ia zborul. O lebadă graţioasă, un pelican nerăbdător să-şi găsească cât mai mulţi peşti, ornitorincul, dropia- toate fac parte din expoziţia “Memorialul naturii”
Excursia noastră continuă. Coborâm nişte scări înguste în formă de spirală de parca intrarea e interzisă acolo, de aici excursia noastra capătă un iz tainic. E liniste aici…miroase a “vechi”.
În sfârşit, ajungem la uriaşul mamut. O vertebră de-a lui mă măsoară din cap până-n picioare. Are cinci metri înălţime şi şase lungime. “Este erbivor “ citim noi în legendă “consumă peste 600kg de vegetaţie”- dar parcă nu-mi vine să cred, am impresia că acest gigant ar trebui sa consume tone de carne. La intrebarea noastra către custode despre cât cântăreşte scheletul de mamut, “cred că nu l-a cântărit nimeni” ne raspunde ea în rusă.
Gazda urmatoarei săli de expoziţii, este una inedită pentru un muzeu. Ne întîlneşte, însă cu mult drag şi bunăvoie. “Noi îi zicem Goşa” ne spune custodele, vazându-ne pe noi interesate de motanul care deja toarce cu pofta sub mangaierile noastre. “Se vede că nu mananca rău” zice colega mea, “păi dacă toată lumea e îndragostită de el şi-i dă să mănânce cât poate”, “cred că are fotografii in toata Europa “ mai adauga ea.
E foarte interesat Goşa de istorie, îi place cultura şi arta, ceea ce am putea spune mai puţin despre elevi, studenţi şi simpli oameni. În muzeu aproape că “bate vântul” . O văd pe Andreea, o fetiţă de vreo 6 ani împreună cu mama ei, se îndreapta spre ieşire deja. “ Ce ţi-a plăcut cel mai mult la muzeu?” - “Goşa” strigă tare Andreea…
Mă îndrept şi eu spre casă, în stradă e aglomeraţie, zgomot, grabă- e secolul XXI, în gând însa îmi răsuna naiul, fluierul, vioara… şi Goşa- motanul drăgăstos al muzeului.
Muzeul National de Etnografie si Istorie Naturala
Muzeul National de Etnografie si Istorie Naturala
No comments:
Post a Comment